Etapele de formare a lanţului carpatic:

Etapa veche sau hercinică, în care s-au individualizat pe plan european un întreg lanţ muntos ce străbătea continentul ca o diagonală de la vest la est şi din care s-a mai păstrat astăzi o succesiune de masive şi munţi ruinaţi care, începând sin Peninsula Bretagne (Franţa) ajung, cu unele întreruperi, până în Dobrogea de Nord. O anumită porţiune meridională a acestora a constituit scena pe care o avea să se desfăşoare specatculoasa epopee geologică, de pe urma căreia au rezultat Carpaţii falnici de astăzi. Acea aripă meridională hercinică se prezenta iniţial ca un uscat care acoperea întregul spaţiu carpatic actual, inclusiv Transilvania, precum şi Câmpia Panonică. Labilă ca orice zonă de geosinclinal, acea întindere a intrat într-o fază de puternice cutări în perioada carboniferului mediu, paralel producându-se intruziunea unor mase granitice printre rocile alcătuitoare de felul lacolitelor (lave care nu ajung la suprafaţă prin erupţii vulcanice, ci pătrund doar printre stratele formaţiunilor mai vechi pe care le boltesc) provocând astfel metamorfozarea acestora care capătă caracter cristalin.

Etapa medie sau carpatică este cea în care se individualizează de fapt lanţul carpatic, în contururi foarte apropiate de cele actuale. După o îndelungată perioadă de sedimentare marină în care insulele de cristalin formau un arhipelag ce păstra legături cu masivul nord-dobrogean, începe a se manifesta, în cretacicul modern, o nouă fază de cutări de mare amploare. Mai întâi mişcările austrice provoacă şariajul Pânzei Getice din cristalinul Carpaţilor Meridionali care, cu cuvertura lui sedimentară mezozoică, se extinde peste aşanumitul „Autohton” (un cristalin mai slab metamorfozat şi străpuns de intruziuni granitice, având şi el o cuvertură sedimentară) pe care îl acoperă. Mişcări asemănătoare, dar de mult mai mici proporţii, se schiţează şi în munţii Apuseni. În Carpaţii orientali, ele afectează doar depunerile mezozoice, în largi cute asimetrice din care se mai păstrează unele sinclinale pe culmile Rarăului, Hăşmaşului, Bucegilor ş.a. În aceste sectoare carpatice şariajul, incipient doar, se înfăptuieşte abia în faza următoare a cutărilor laramice, care se produc la sfârşitul cretacicului superior.

Faza nouă sau precarpatică (din pliocen), se caracterizează prin individualizarea unor sectoare din vecinătatea imediată a Carpaţilor şi anume a Subcarpaţilor în exterior, a şiragului de depresiuni şi înălţimi circumtransilvane, a lanţului eruptiv din estul Transilvaniei şi a unor fragmente similare din munţii Apuseni, pe care le-a încorporat ori le-a adăugat ca arii adiacente zonei muntoase propriu-zise. După o regresiune aproape generală a apelor lacustre extracarpatice în pliocen, la sfârşitul acestuia (în levantin), se produc noi mişcări orogenetice denumite de H. Stille (1926) cutări valahice, care înfăptuiesc Subcarpaţii (cu intensitate mai accentuată în sectorul Curburii, unde stratele miopliocene sunt ridicate pe verticală), înalţă centura de cute diapire circumtransilvane (asemănătoare cu cele extracarpatice) şi provoacă o înălţare puternică, diferenţiată pe sectoare, a întregului lanţ carpatic, provocând prin aceasta o nouă şi intensă fază de eroziune. Mişcările pe verticală par să fi continuat şi în cuaternarul inferior.

Paralel cu mişcările menţionate se produc în această fază şi grandioasele erupţii vulcanice pe limita dintre Depresiunea Trnasilvaniei şi Carpaţii Orientali. Deşi începute pe alocuri mai de timpuriu (helveţian), ele se manifestă cu mai multă intensitate abia din tortoian, continuând, cu unele întreruperi, până la sfârşitul pliocenului. Urmarea a fost punerea în evidenţă a catenei vulcanice Căliman-Harghita, cu numeroase cratere vizibile între 1700 şi 2000 m altitudine, iar mai la nord, a culmei Oaş-Gutâi, de altitudine mai redusă. Fenomenul vulcanic nou se produce şi în unele porţiuni din Munţii Apuseni.